Effie, Olimpiadele Comunicarii si Laura

O postare-pachet. Pentru ca tot nu am scris de mult pe blog. Si pentru ca mi-am gasit tocmai noaptea de duminica pentru reflectii despre lucrurile care merita postari.

Effie 2008, festivalul eficientei in publicitatea romaneasca. A fost joi seara in BamBoo si a adunat agentii, clienti, jurnalisti si pe Andi Moisescu. Castigatorii aici. Pe scurt: GMP si Timisoreana – Grand Effie, GMP – 7 premii, McCann Erickson – 6 premii, Leo Burnett – 4 premii.

De retinut: Sorin Psatta a luat Gold Effie pentru prima campanie inscrisa de un publicitar independent, „Nu-ti lasa copilul educat de televizor”, realizata pentru CNA.

De meditat: cum unele agentii iau premiul pentru Sustained Success (succese adunate de-a lungul a cel putin trei ani) pentru conturi pe care le gestioneaza doar de cateva luni. La fel de interesante sunt si premiile castigate de branduri care s-au despartit recent de agentia lor. E emotionant cand clientul urca cu agentia pe scena si ii spune „Ne e dor de voi”. Mda.

Olimpiadele Comunicarii, vineri seara. Recunosc ca am stat in sala doar la inceput, la premiile pentru bloguri, si la sfarsit, la sectiunea Advertising. In rest, am participat la niste discutii despre telefoane mobile, Yahoo si Andrei Rosca si am sorbit dintr-un pahar de Cola care nu imi era destinat. Nu eram organizator.

Sectiunea de Advertising a fost castigata de echipa Panda (2 FJSC-isti si 3 SNSPA-isti). Unul din cei doi FJSC-isti este colega mea de redactie, Laura Culita. Detaliu pe care l-am aflat abia atunci.

Vineri, Laura a castigat un premiu, si-a sarbatorit in avans ziua de nastere, a primit un parfum si o carte si a trimis mailul de ramas bun. Pleaca la Business Magazin, dupa 10 luni la Wall-Street. Laura mi-a fost initial colega la The Bullet, apoi s-a angajat la WS, la doua luni dupa mine. Am crezut mereu ca e o fata care vorbeste putin, dar scrie mult si bine. Am descoperit in ultima vreme ca nu e asa (prima parte, bineinteles). Eu ii doresc mult succes la BM, sa-i placa ce face si sa invete tot ce-si doreste, inclusiv cum sa spuna „povesti de business”.

Un blog nou, intr-o zi mare

E 15 aprilie de mai bine de o ora. De mai bine de ora, Claudiu Vrinceanu are 24 de ani. vrinceanu.ro are 24 de ore.

Daca derulam caseta inapoi cu vreo sapte luni, dam de o zi calda de toamna in care eu si Claudiu puneam pariu ca ne facem amandoi blog pana la 1 octombrie. Imi datoreaza si acum o sticla de vin, sau ce alta bautura alcoolizata o fi fost obiectul ramasagului nostru.

Dar iata ca pe 14 aprilie a vazut lumina blogosferei si vrinceanu.ro, blog de business. Claudiu scrie despre business si online publishing, despre ceea ce ii place si ceea ce il enerveaza, fara rabat de la politica. Are trei posturi pana acum si eu ii urez la mai multe.

Pentru necunoscatori, Claudiu Vrinceanu e seful meu si al celor noua colege de la Wall-Street. E tanar, chipes si istet, ii place sa scrie despre banci, prefera sandvisurile cu pui si salata, are multe idei si multa rabdare. Detalii aici. In plus, are 24 de ani. La multi ani, Claudiu!

Bal, premii si cantece la IAA

„Aveti grija ce proiecte finantati”, le-a spus Cristian Mungiu publicitarilor din sala, dupa ce le-a amintit ca industria lor e unul din cei mai importanti finantatori ai filmului romanesc. Cu aceeasi atitudine modesta, cu vorbele abia receptate de microfon, in blugi si in solex, Mungiu a primit seara asta inca un premiu. Cel al IAA Excellence Awards. Sala l-a aplaudat puternic si sincer.

Cand Felix Tataru spunea, prin 20 februarie, ca vrea sa organizeze niste premii de excelenta in comunicare acordate pe criterii subiective, aveam retineri fata de cum va iesi toata treaba. Ei, i-a iesit. Premiantii au format un amestec colorat de publicitari, oameni de media, jurnalisti, marketeri si manageri, tineri si batrani. „Explicatiile” premiilor au variat de la succese internationale la clasicul „pentru intreaga activitate”. Cert e ca numele erau atat de cunoscute si unele chiar atat de indragite incat nu lasau loc pentru comentarii.

Pe scurt: Mihai Ghyka, fost director InBev Romania, pentru rezultatele financiare din 2006 ale companiei; Catalin Tolontan pentru blog si pentru atitudine; Elena Ionita (Leo Burnett) pentru premiul la festivalul APG; Costin Popescu (Cap) pentru felul in care isi conduce agentia; Adrian Sarbu pentru functia de COO la CME si pentru inovatie; Costas Kapetanopoulos (Cosmote) pentru campania de trei milioane de sms-uri pentru surzii din Romania;  Roxana Popa (P&G) pentru  brandul Tide in Europa; Jose Toscano (Millennium Bank) pentru bradul din piata Unirii; Cristian Mucichescu pentru intreaga cariera; Mihai Botarel (Leo Burnett) pentru Cannes-ul pe creatie; Corina Bernschutz si Alexandru Pomana(Starcom) pntru Cannes-ul pe media; Alexandra Gatej (Unilever) pentru functia internationala. Si, evident,CristianMungiu pentru emotii colective la romani.

Da, i-a iesit.

Internetul si publicitatea in petrecere

Seara trecuta, doua industrii interesante s-au pus pe chefuit.

Pe la ora 22.00, coboram din taxi in fata clubului Fabrica. Tot in fata clubului astepta o coada de vreo 40 de oameni. Ce naiba? Toata pustimea la RoBlogFest (zise pustoaica)! Doua minute mai tarziu, se aseza cuminte la coada Dragos Stanca. La trei randuri in fata lui statea la taclale Radu Ionescu, in timp ce Vlad Petreanu facea poze multimii. Se intra pe baza unor liste. Asa ca mai putini adolescenti dornici de zvapaiala si plin de oameni cunoscuti din Internet. De la Orlando la Zoso, cred ca puteai gasi pe oricine.

Atmosfera la 22.20 era chill si friendly. Oamenii stateau de vorba la un pahar, pe o muzica nici prea tare, nici prea techno. Practic, lumea se adunase pentru a se intalni cu alta lume si mai putin pentru a afla castigatorii – cei la care ne asteptam, de fapt.  Aceleasi nume isi imparteau podiumul, in diferite combinatii. Marii castigatori: Jeg (cel mai bun blog, popular) si Tolo (cel mai bun blog, jurizat). Restul premiilor, aici.

Eu m-am intalnit cu colegi „de industrie”, ca sa zic asa, mai putin cu cei de breasla. Jurnalistii nu au parut prea interesati de marea blogareala. Publicitari putini, in afara de gasca de la Grafitti BBDO, care au fost parteneri ai evenimentului. Am dansat, am vorbit, am ascultat, am baut votca cu suc de portocale si am fost lovita in fata, la propriu, de un tricou rosu de la Adobe, aruncat de organizatori. E rosu, marimea L si are o inscriptie cu „All work, no play”.  

Pe la miezul noptii, paraseam Fabrica pentru petrecerea altei industrii: cea de publicitate. Friends Advertising au implinit cinci ani si s-au sarbatorit printr-o petrecere in clubul Rooms. Atmosfera, mult mai intima decat dincolo, cu poze ale „prietenilor” ruland pe perete si cu un Prince deghizat si usor scary. Petrecerea avea un iz cald de home made, chiar daca cei de la Friends au avut cateva sute de invitati.

Aici mi-am gasit si colegele de scriitura pe media & advertising, adunate pe cateva canapele din piele. Mi-am reluat votca cu portocale si m-am alaturat lor, pentru a stabili detaliile unui calendar imaginar cu creativi chipesi 🙂  

EvZ: a murit omul-ziar

O analiza interesanta a echipei de media a EvZ scoate in evidenta un fenomen prin care trec ziarele romanesti: se distanteaza, incet-incet, de oamenii cu care se identificau in trecut, trec de la „presa de autor” la businessuri complexe, cu publisheri, directori, redactori-sef, patroni si jurnalisti.

Obae si echipa lui ne amintesc de perioadele in care EvZ era al lui Cristoiu, respectiv Nistorescu, cand Romania Libera era a lui Bacanu, cand Adevarul si apoi Gandul erau ale lui CTP si cand Ziua era a lui Sorin Rosca Stanescu. Rand pe rand, toti acesti oameni au renuntat la functiile de conducere pe care le aveau la ziar si au redevenit simpli (mult spus) jurnalisti.

O data cu aglomerarea pietei, cu cresterea importantei publicitatii si cu concentrarea in trusturi, institutiile media s-au transformat din porta-vocile unor personaje in sisteme bine structurate, care urmaresc profitul.

Mi se pare interesanta observatia lui Dragos Stanca, manager care crede ca in mai putin de 10 ani va disparea si „presa de patron”, o data cu listarea institutiilor media la bursa.

Cu Iliescu in club

Marti seara, Club A. La invitatia Asociatiei Consumatorilor de Media, fostul presedinte al Romaniei, Ion Iliescu, blogger, urma sa participe la o discutie cu bloggeri si studenti la jurnalism. Asa a si fost. Decorul s-a completat cu ziaristi, cameramani, stative si lumini, iar Iliescu a aparut dupa sfertul academic.

Dupa o scurta trecere in revista a istoriei Club A, Iliescu ne-a spus ca blogosfera este o componenta a democratiei. Bonus: „o noua forma de manifestare a societatii civile” si „un mijloc de influentare. limitat„. Fostul presedinte si-a facut blog pentru ca era atras de tineretea blogosferei si de ideile ce se perindau prin ea. De aici s-a ajuns la cat de „stangace” e intelectualitatea romaneasca in realitate si la agresivitatea intelectualilor de dreapta.

Trezirea2007 a spart atmosfera ideologica si l-a intrebat pe presedinte cum a ajuns de la „mai animalule” la blog. Sintagma a fost rodul speculatiei, vine raspunsul; in realitate a fost asa: „mai, baiatule, e frumos sa va manifestati ca animalele?” 🙂

Iliescu ne mai spune ca blogul nu are legatura cu anul electoral si ne asigura ca tot ce citim pe ioniliescu.wordpress.com e scris de el. La partea tehnica mai primeste ajutor. Minutele urmatoare s-au umplut cu ideologii politice, cu CPUN si CFSN; cu Basescu, care nu il mai cheama pe Iliescu la Cotroceni, desi Constantinescu o facea; cu discutii despre sansele ca Romania sa aiba o femeie presedinte. 

Bloggerii au vorbit destul de putin, iar dintre ei i-am retinut pe Cristi, care zicea ca vrea sa citeasca si altceva pe blogul lui Iliescu in afara de politica, pe Mihnea Georgescu, cu al sau „Iliescu apare, soarele rasare” si pe Piticu, cu „Domnule presedinte, va uitati la taste atunci cand scrieti la calculator?”   

Se da inchiderea si toata ceata de jurnalisti, microfoane si camere de filmat se muta pe scena. Iliescu coboara, ceata dupa el. Se face un blocaj la intrare, lumea se inghesuie, intinde reportofoanele, se ridica pe varfuri… Nici o sansa sa ajungi la el. Pauza de tigara. 

Epilog: o bere cu bloggerii, ocazie cu care am vazut poze si filmulete cu catelul absolut fenomenal al lui Cristi. E husky si respira aer curat de Brasov.  

De ce scriem?

Cristi Lupsa, Senior Editor la Esquire, si-a facut blog despre scriitura. Despre a scrie.

Eu m-am indragostit de Esquire de la primul numar si asta parte datorita articolului lui Cristi despre Nemescu. Un articol pe care l-a scris dupa ce a vorbit cu o gramada de oameni care au facut parte din viata regizorului: parintii, iubita, prietenii, profesorii din facultate, colegii. Era ceva… nou. Articolul din al doilea numar, un eseu personal in care isi publica pe hartie lucioasa nedumeririle despre gradul de inchegare pe transversala a familiei sale, m-a convins sa ma inscriu la cursul de jurnalism narativ pe care il preda la CJI.

Nu prea stiam ce-i aia jurnalism narativ. Nici acum, dupa aproape trei luni, nu stiu. Cristi ne-a intrebat din nou miercuri seara, la curs, cum am explica acest concept… nu prea ne-a iesit.

As putea enumera acum o serie de motive pentru care imi place jurnalismul narativ – din cat am reusit sa inteleg pana acum din el – sau o serie de motive pentru care il admir pe Cristi. O sa ma rezum la unul: are curiozitatea, curajul si cunostintele pentru a se apleca asupra actului de a scrie in sine. Are idei multe si bine definite despre cum e sa scrii: scrisul e disciplina, tehnica, se invata, se exerseaza, se slefuieste si, cel mai important, se rescrie.

Un blog in care sa scrii in fiecare zi despre cum e sa scrii, fara sa devii repetitiv sau plictisitor, e o tentativa indrazneata. Pana acum, inceputul e bun. Am regasit in primele postari multe din ideile pe care ni le-a spus la curs. Ce mi-a placut cel mai mult insa a fost reactia in lant pe care a provocat-o pe cateva bloguri: oamenii s-au apucat sa scrie despre motivele care ii determina sa scrie.

„Relatia ta cu scrisul” a fost prima tema pe care am primit-o la cursul de jurnalism narativ. Eu am ametit-o complet. Am scris un textulet fortat si un pic artificial despre cum imi ies mie lucrurile bine atunci cand nu le dau prea multa atentie. E unul din textele alea pe care preferai sa nu le fi scris si pe care ai vrea sa le stergi din memorie… concluzia simpla ar fi ca imi este greu sa descifrez motivele pentru care scriu. Nu am o relatie de cand lumea si pamantul cu scrisul, nu vad actul in sine ca pe un partener fara de care nu mi-as putea imagina viata.

Stiu ca nu as putea scrie un roman despre mine. Nici macar un eseu mai lungut. Dovada e (zambet) ca nici primul task mai mare pe care l-am primit la curs – un eseu personal – nu mi-a iesit prea bine. L-am invartit un pic, m-am chinuit un strop, dupa care am decis sa il schimb cu un text despre garsoniera mea. Si iata cum a aparut referentul. O alta concluzie destul de simpla ar fi ca imi e frica sa intorc camera cu obiectivul spre mine si sa privesc. Atunci cand am la cine sau la ce sa ma uit, un obiect ce se lasa descoperit, lucrurile se simplifica instantaneu. Vorbesti cu un om, incerci sa intelegi un fenomen si atunci a scrie devine usor, natural, cu sens. Scriu pentru ca gasesc in exterior „motive” care sa ma faca curioasa, sa ma determine sa ma apropii de ele, sa le inteleg si sa le explic. Si apoi sa impartasesc si altora concluziile sau procesul… cat mai bine.

Ok, acum ma opresc pentru ca imi dau seama ca ceea ce am scris aici nu prea are sens. Pentru ca, prin acest text, tocmai mi-am explicat motivele pentru care scriu. Dar ma linistesc pentru ca imi dau seama ca probabil nu sunt nici complete, nici valabile, asa ca… sa-i dam publish.   

Nu fara concluzia de maximum 10 cuvinte: Scriu pentru ca vreau sa descopar de ce scriu

Jurnalism de poveste, cu Cristian Lupsa

Am avut azi primul curs de jurnalism narativ, la CJI, cu Cristian Lupsa (senior editor la Esquire Romania). Pe masura ce il ascultam vorbindu-ne despre pasta de pix care se termina cand ti-e lumea mai draga, despre adevarul universal al adolescentilor de 14 ani si despre disciplina, ma gandeam asa: „Omul asta chiar face, zi de zi, jurnalismul despre care noi invatam doar in carti”.

Un jurnalism disciplinat si minutios, care vorbeste „nu numai despre ce e nou, ci despre ce e”. Articole lungi de pana la 5.000 de cuvinte, care au in spate luni de documentare si/sau de alipire la viata subiectului, zeci de foi de notite si un fir narativ simplu: inceput, cuprins si incheiere. Articole publicate dupa a cincea corectura, eliberate de graba neintrerupta a unui cotidian.

A fost un curs interesant, sa vedem ce va urma si ce va iesi 🙂

PR-isti si jurnalisti online

Toolbox Online Communication a fost un eveniment binevenit si bine gandit. Partcipanti au fost peste 150, insa mie mi s-a parut ca cea mai sincera discutie a fost, de departe, cea care i-a pus fata in fata pe jurnalistii online si pe PR-isti. Participanti: Bradut Ulmanu, Gusti Roman, Iulian Toma, Mihai Musatoiu si seful personal, Claudiu Vrinceanu. In sala, oameni putini dar buni.

S-a vorbit de deadline. Cum e mai bine? Sa plece pagina la ora 5 sau sa fii intr-un deadline prelungit, pana in miez de noapte? Personal, optez pentru varianta numarul 2, lasa loc de mai multa flexibilitate.

O discutie pe care n-am mai auzit-o de mult a fost cea referitoare la complexitatea informatiilor dintr-un articol care se bazeaza pe un comunicat de presa. E corect si profesionist sa-l publici ca atare, fara sa verifici informatia? Se practica. La urma urmei, cine are timp sa verifice fiecare stire? Ziarul trebuie umplut, iar oamenii sunt putini. Asa ca se taie de unde se poate, iar noi mai uitam ce am invatat la facultate despre pluralitatea surselor dintr-un articol.

Alta problema dezbatuta, impreuna cu Sorana Savu de la Premium Communication si o doamna de la Eurisko (imi cer scuze, nu mai retin numele), a fost daca ar trebui sa se conceapa comunicate distincte pentru jurnalistii de presa scrisa si cei de online. Eu zic ca nu e nevoie. Comunicatele trebuie doar scrise bine: primele paragrafe sa concentreze suficienta informatie pentru o stire scurta in online, iar restul textului sa detalieze pentru o eventuala dezvoltare a subiectului.

Ziaristul s-a lenevit. Sta pe scaun si trimite interviuri prin mail. Ma recunosc oarecum aici. Dar nu e vorba de lene. Majoritatea intervievatilor aleg calea mailului sau pe cea a telefonului – mai simpla, mai comoda, mai in ton cu vremurile noastre. Unde a disparut jurnalistul care ia interviuri in cafenele misterioase, care se aventureaza prin tot felul de jungle informationale din afara biroului? Probabil ca doarme… somn usor 

Despre blogurile publicitarilor

Prietena mea, Andreea Lupu, s-a mutat de la Cotidianul la Adevarul, unde scrie pe Media&Advertising. Multa bafta!