Simina Mistreanu

Iulie 1, 2010

Meeega-surpriza :)

Filed under: personale — animist @ 5:22 pm

M-a lovit. Azi. Seful ma anuntase ca trebuie neaparat sa fiu prezenta la birou pentru o sedinta la ora 16. Sa ma inarmez „cu idei si cu nervi”. N-aveam nici cel mai mic chef de sedinta sau de munca in general. Putin dupa ora 16.00, seful dispare din birou. Timpul trece. Eu ma adancesc in indispozitie. La un moment dat  se deschide usa si intra… puuufu!! Mascotele-pufuleti ale Gusto, cele mari pana in tavan, cu par cret si doua cercuri pe unde se vad chipurile baietilor. Vin spre mine cu un bax de pufuleti cu mega-surprize – pungile albastre cu desene, care contin jucarii (unele mari, care fac tot felul de chestii – le stiu de cand am mai primit o data un bax la redactie si ne-am jucat cu ele ca niste copii). „Avem o mega-surpriza pentru tine”. Ca orice femeie curajoasa in situatii din astea, ma cam intimidez. Ii murmur un multumesc.

„Si asta nu e tot”. Imi intinde o plasuta neagra din material textil. „Am inteles ca-ti place tangoul”.

Si aici o paranteza: de cateva luni bune vreau sa ma apuc de lectii de tango. Mi-am dat seama dupa niste incercari ca nu-mi face nici o placere sa merg la sala (am incercat trei luni) si ca, in rest, nu fac miscare mai deloc. Dansul parea solutia perfecta – distractiv, implica miscare si muzica. Tangoul imi place mult, chiar daca n-am invatat niciodata sa-l dansez. Cautasem pe net locuri unde se fac cursuri (chiar gasisem unul simpatic, Casa de Tango). Dar nu-mi gaseam partener si foloseam asta ca motiv sa „procrastinez”.

Am primit plasuta de la pufulete. „Si asta nu e tot”. Usa s-a deschis, colega mea Lucia a dat drumul la muzica si au intrat un barbat si o femeie care au inceput sa danseze un tango incantator. Apoi au inceput sa danseze si pufuletii, imbratisati. Eu am incremenit, cu un zambet larg pe buze. Dar nu asta trebuia sa fac. In plasuta aveam niste pantofi superbi de tango pe care a trebuit sa-i incalt si sa dansez cu… Marian, profesor la Casa de Tango 🙂 Am fost, bineinteles, praf, dar Marian era rabdator. „Tangoul e o invitatie, eu te invit, e simplu”. Apoi Marian ne-a povestit despre tango, colegul Gege a dansat cu Oana, partenera lui. Toti zambeam ca niste copii. Andreea, draga mea prietena care lucreaza la The Practice (agentia de PR a Gusto), ne facea poze.

Si acum o alta paranteza: Andreea stia de dorinta mea de a face tango (mi-a fost alaturi la incercarile de a merge la sala) si ma mai intreba din cand in cand, cand ne vedeam, daca m-am inscris. Apoi, candva pe la inceputul saptamanii, Andreea m-a sunat sa ma intrebe daca am sa-i imprumut o pereche de sandale pentru o nunta si cat port la pantof. Ea a fost cea care a complotat cu seful Claudiu ca sa-mi coaca surpriza.

Si cum, bineinteles, asta nu e tot, am primit de la Gusto si un abonament pe trei luni la Casa de Tango 🙂

Surpriza a fost gigantica. Abia dupa ce au plecat cu totii m-am dezmeticit si am inceput sa ma bucur. A fost exact lucrul la care nu ma asteptam intr-o joi destul de banala si obositoare. Si, ca sa contextualizam putin surpriza (ca doar ne pricepem la astea), ea face parte din campania Gusto pentru Pufuletii cu Mega-Surprize. Prima componenta a fost surpriza primita de Decat o Revista, pentru care Gusto a fost primul advertiser. Si bineinteles, o Mega Surpriza pentru cititori, care primeau un proiect frumos, funny si neasteptat. Au urmat si vor urma mici explozii de surprize ici si colo (Cristina Bazavan de la Tabu a patit-o si ea).

Partea cea mai misto e ca noi, surprinsii, o sa pregatim impreuna cu Gusto si The Practice Mega Surprizele pentru urmatorii norocosi. Si uite asa, pufuletii astia chiar reusesc sa-ti faca inima sa stea in loc. De surpriza si bucurie 🙂

P.S: A primit si blogul meu o Mega Surpriza, nu mai scrisesem pe el de mai bine de un an.

Octombrie 13, 2008

Newborn blog

Filed under: personale, publicitate — animist @ 12:01 am

In ultima mea insemnare de pe acest blog (in urma cu 3 luni si 3 zile), vorbeam despre povestea kosovarului Fisnik Ismaili, care a facut din publicitate un detaliu frumos al proclamarii independentei republicii Kosovo. Fisnik a castigat un Gold Lion la Cannes in iunie anul acesta, ocazie cu care i-am luat si un interviu. Spunea, pe atunci, ca monumentul sau galben nu va fi premiat la festivalul Golden Drum din Slovenia, pe considerente politice. S-a inselat.

Zilele trecute, am baut o apa minerala cu Fisnik pe malul Adriaticei, in Portoroz. Fara reportofon in fata, kosovarul s-a aratat mai putin incantat de Grand Prix-ul proaspat castigat si mai coplesit de toate problemele de acasa, de conflictele ilogice cu clientii agentiei sale de publicitate, de sistemul politic subred din Kosovo, de ritmul lent al progresului si de turatia maxima la care trebuie sa functioneze cei care isi doresc sa schimbe ceva.

Cu toate astea, „Newborn”, facut in zece zile la turatie mare, a fost una din putinele lucrari inscrise la Portoroz care au influentat intr-un fel comunitatea pentru care au fost create. Asta intr-un festival in care membrii juriului au asociat cuvinte ca „poluare” si „publicitate”, iar sintagma „Advertising is dead” era rostita pe la colturi mai in gluma, mai in serios.

Pentru aceasta tema si pentru altele m-am gandit sa-mi resuscitez blogul, pe care l-am neglijat complet vara asta, prinsa intre birou si plimbari. Pentru ca a venit toamna si are multe povesti de spus.

Iunie 13, 2008

Vineri, 13 :)

Filed under: events, personale, publicitate, wall-street — animist @ 7:55 am

E iunie, e vineri, e 13. E cald, e meci. Vreme buna de luat bagajul in spinare si plecat spre malul marii. Maine pe vremea asta voi fi (sper – daca nu pierd avionul sau trenul) la Cannes. Nu pentru mare si soare, ci pentru publicitate.  Bucati frumoase de publicitate, impachetate intr-un festival mare-mare: Cannes Lions 2008.

Detalii aici 🙂

Mai 19, 2008

Effie, Olimpiadele Comunicarii si Laura

Filed under: events, jurnalisti, personale, publicitate, wall-street — animist @ 12:57 am

O postare-pachet. Pentru ca tot nu am scris de mult pe blog. Si pentru ca mi-am gasit tocmai noaptea de duminica pentru reflectii despre lucrurile care merita postari.

Effie 2008, festivalul eficientei in publicitatea romaneasca. A fost joi seara in BamBoo si a adunat agentii, clienti, jurnalisti si pe Andi Moisescu. Castigatorii aici. Pe scurt: GMP si Timisoreana – Grand Effie, GMP – 7 premii, McCann Erickson – 6 premii, Leo Burnett – 4 premii.

De retinut: Sorin Psatta a luat Gold Effie pentru prima campanie inscrisa de un publicitar independent, „Nu-ti lasa copilul educat de televizor”, realizata pentru CNA.

De meditat: cum unele agentii iau premiul pentru Sustained Success (succese adunate de-a lungul a cel putin trei ani) pentru conturi pe care le gestioneaza doar de cateva luni. La fel de interesante sunt si premiile castigate de branduri care s-au despartit recent de agentia lor. E emotionant cand clientul urca cu agentia pe scena si ii spune „Ne e dor de voi”. Mda.

Olimpiadele Comunicarii, vineri seara. Recunosc ca am stat in sala doar la inceput, la premiile pentru bloguri, si la sfarsit, la sectiunea Advertising. In rest, am participat la niste discutii despre telefoane mobile, Yahoo si Andrei Rosca si am sorbit dintr-un pahar de Cola care nu imi era destinat. Nu eram organizator.

Sectiunea de Advertising a fost castigata de echipa Panda (2 FJSC-isti si 3 SNSPA-isti). Unul din cei doi FJSC-isti este colega mea de redactie, Laura Culita. Detaliu pe care l-am aflat abia atunci.

Vineri, Laura a castigat un premiu, si-a sarbatorit in avans ziua de nastere, a primit un parfum si o carte si a trimis mailul de ramas bun. Pleaca la Business Magazin, dupa 10 luni la Wall-Street. Laura mi-a fost initial colega la The Bullet, apoi s-a angajat la WS, la doua luni dupa mine. Am crezut mereu ca e o fata care vorbeste putin, dar scrie mult si bine. Am descoperit in ultima vreme ca nu e asa (prima parte, bineinteles). Eu ii doresc mult succes la BM, sa-i placa ce face si sa invete tot ce-si doreste, inclusiv cum sa spuna „povesti de business”.

Aprilie 24, 2008

Un scriitor despre cititorii sai

Filed under: events, personale — animist @ 8:40 pm

 

 

 

 

 

Pierzi controlul asupra modului in care e perceputa cartea ta din momentul in care i-ai dat drumul spre tipografie. Cartile lui Orhan Pamuk sunt interpretate diferit in fiecare colt al lumii. Daca europenii cauta printre randuri argumente pentru care Turcia ar trebui sa adere la Uniunea Europeana si subtilitati despre problema turco-franceza a kurzilor, asta nu inseamna ca Pamuk scrie despre UE si kurzi.

Daca americanii vor sa inteleaga, din cartile lui Pamuk, ce inseamna islamismul si cum arata teroristii care le-au daramat turnurile, asta nu inseamna ca Pamuk scrie despre islamism si terorism.

Daca asiaticii incearca sa gaseasca in cartile lui Pamuk echilibrul dintre pastrarea traditiilor si infruptarea din bucuriile Occidentului, asta nu inseamna ca Pamuk scrie despre traditii si echilibru.

Daca jurnalista de la EVZ crede ca alb, rosu si negru – culori ce se regasesc in titlurile cartilor lui Pamuk formeaza spectrul pietrei filosofale, asta nu inseamna ca Pamuk isi imbraca scrisul in simbolism.

Pamuk spune ca a renuntat deja sa-si mai bata capul cu modul in care cititorii lui ii interpreteaza cartile. Stie ca ei vor gasi intelesuri pe care el nu a vrut sa le dea si ca ii vor citi cartile in alte limbi si limbaje decat cele in care el le-a scris. Pamuk nu incearca sa explice esenta vietii si rostul Turciei in lume. El vrea sa scrie romane frumoase. Povesti despre lucruri pe care le-a trait si despre Istanbulul pe care il cunoaste. Atat.

Daca Pamuk nu a vorbit, la conferinta de miercuri, despre studiile lui de jurnalism, asta nu inseamna ca evita sa-si aminteasca de o cale pe care nu a apucat sa o urmeze. Nu este un jurnalist ratat. Este, pur si simplu, un om care s-a inscris la o facultate ca sa-si amane stagiul militar.

Foto: Cotidianul

Aprilie 14, 2008

Un blog nou, intr-o zi mare

Filed under: jurnalisti, personale, romanian blogging, wall-street — animist @ 10:17 pm

E 15 aprilie de mai bine de o ora. De mai bine de ora, Claudiu Vrinceanu are 24 de ani. vrinceanu.ro are 24 de ore.

Daca derulam caseta inapoi cu vreo sapte luni, dam de o zi calda de toamna in care eu si Claudiu puneam pariu ca ne facem amandoi blog pana la 1 octombrie. Imi datoreaza si acum o sticla de vin, sau ce alta bautura alcoolizata o fi fost obiectul ramasagului nostru.

Dar iata ca pe 14 aprilie a vazut lumina blogosferei si vrinceanu.ro, blog de business. Claudiu scrie despre business si online publishing, despre ceea ce ii place si ceea ce il enerveaza, fara rabat de la politica. Are trei posturi pana acum si eu ii urez la mai multe.

Pentru necunoscatori, Claudiu Vrinceanu e seful meu si al celor noua colege de la Wall-Street. E tanar, chipes si istet, ii place sa scrie despre banci, prefera sandvisurile cu pui si salata, are multe idei si multa rabdare. Detalii aici. In plus, are 24 de ani. La multi ani, Claudiu!

Doua rele, una buna

Filed under: personale — animist @ 9:32 pm

Ce faci intr-o zi cand te trezesti tarziu pentru o conferinta la care stii ca oricum nu vei putea sta pana la capat? Pentru ca trebuie sa pleci la facultate, sa semnezi condica de prezente si dupa aceea sa fugi mai departe. Ca sa suporti aerele unui om prost-dispus, caruia ii ceri doar zece minute pentru un interviu. Dupa care ramai blocata in intersectie la Obor, schimbi doua taxiuri, alergi prin ploaie si tot ratezi examenul la Internet.

Te intorci acasa si stii ca mai ai de dat telefoane, de vorbit cu oameni pe mess si de scris doua articole si vreo zece mailuri.

Mie imi place meseria asta. Dar uneori parca uit de ce. Pentru ca ma agit prea mult, dorm prea putin, mananc prea multe prostii. Si, la final de zi, te intrebi cui ii pasa de lucrurile pe care le scrii tu, cine va tine minte articolul tau de patru pagini de Word, cine va avea macar rabdare sa-l citeasca pana la capat. Cui ii va pasa ca tu l-ai scris seara tarziu, dupa un interviu si un examen ratate, plus o alergatura prin ploaie? Parca nici tie nu iti mai pasa. Vrei sa bei un pahar cu lapte si sa dormi.

Dar suna telefonul si un om iti zice ca pdf-ul pe care i l-ai trimis pentru niste legende de poza l-a facut sa lacrimeze. Ca e cel mai sincer lucru care s-a scris pana acum despre el. Si atunci iti aduci aminte de ce iti place meseria asta.

Martie 22, 2008

12 ore in Iasi

Filed under: narative, personale, travel — animist @ 5:52 pm

Intr-un mic demers jurnalistico-narativ, mi-am facut joi seara bagajele si am urcat in trenul de Iasi. Am ajuns dimineata la 5:30. La 6:45 coboram dintr-un al doilea tren, la Targu Frumos. Prima revelatie: cafeaua de aparat din gara Targu Frumos e mai buna decat cafeaua de aparat din gara Iasi.

La indrumarile barmanitei din gara, am luat-o la deal, spre spitalul orasului, in fata caruia ar fi trebuit sa gasesc microbuzul care sa ma duca pana la Cucuteni. Dupa nici douazeci de pasi, in fata mea se opreste un taxi. Soferul imi face semn. Ma apropii, cu ochii lipiti de portiera din spate unde se insirau vreo sase tarife diferite. Taximetristul incepe sa rada. „La ce te uiti? Doar nu crezi ca o sa-ti iau bani pana in deal” „Ma scuzati, sunt din Bucuresti”.

Taxiul m-a lasat la o intersectie de unde am luat „rata” – o Dacie break neagra, de miunimum 20 de ani. Zece minute si 2 lei mai tarziu, ma aflam la Cucuteni. Mi-am luat interviul, am vizitat galeria de arta a comunei cu 1200 de locuitori si am asteptat apoi, impreuna cu intervievatul, 35 de minute pana a trecut prima masina prin sat.

Putin dupa miezul zilei ma aflam din nou in Iasi, plina de intentii turistice.

Barbatii din Moldova si-au pastrat frumosul obicei de a pupa mana femeilor. In mai putin de 12 ore, mi-au pupat mana sase barbati. Ultimii trei au fost controlorii care mi-au dat amenda pe tramvai. Urcasem cu nonsalanta, fara sa-mi treaca prin cap ca as putea sa ma obosesc sa-mi cumpar un bilet. Ar fi fost chiar culmea sa prind controlul in Iasi, in doua statii, cat aveam de mers. Am incercat sa le explic oamenilor ca am venit in vizita, ca sunt din Bucuresti, le-am aratat buletinul de Arad, i-am ametit cu multa vorbarie si pana la urma am acceptat sa platesc amenda, de doar 20 de lei. Ei si-au cerut scuze ca trebuie sa ma amendeze, mi-au dat instructiuni de vizitare a orasului, mi-au pupat mana si a au plecat.

Ma asteptam de la zona veche a orasului sa semene putin cu Timisoara sau Brasov. Cautam piata pietruita, porumbeii si catedrala. Am gasit un bulevard largut, cu cladiri gri si impunatoare de o parte si de alta. Curtea Veche a orasului se invecineaza cu Mall of Moldova. Biserica Mitropoliei e frumoasa si era mai populata, cred, decat cea din Bucuresti intr-o zi de duminica. 

Mi-am cumparat o carte si am citit primele pagini in parcul din fata Teatrului National. Pe aleile parcului si pe strazile din centru, oamenii mergeau fara graba, mai zambitori si mai relaxati decat majoritatea bucurestenilor. 

Poze n-am. Mi-am uitat, din nou, aparatul acasa.

Martie 15, 2008

Internetul si publicitatea in petrecere

Filed under: events, internet, jurnalisti, personale, publicitate, romanian blogging — animist @ 9:46 pm

Seara trecuta, doua industrii interesante s-au pus pe chefuit.

Pe la ora 22.00, coboram din taxi in fata clubului Fabrica. Tot in fata clubului astepta o coada de vreo 40 de oameni. Ce naiba? Toata pustimea la RoBlogFest (zise pustoaica)! Doua minute mai tarziu, se aseza cuminte la coada Dragos Stanca. La trei randuri in fata lui statea la taclale Radu Ionescu, in timp ce Vlad Petreanu facea poze multimii. Se intra pe baza unor liste. Asa ca mai putini adolescenti dornici de zvapaiala si plin de oameni cunoscuti din Internet. De la Orlando la Zoso, cred ca puteai gasi pe oricine.

Atmosfera la 22.20 era chill si friendly. Oamenii stateau de vorba la un pahar, pe o muzica nici prea tare, nici prea techno. Practic, lumea se adunase pentru a se intalni cu alta lume si mai putin pentru a afla castigatorii – cei la care ne asteptam, de fapt.  Aceleasi nume isi imparteau podiumul, in diferite combinatii. Marii castigatori: Jeg (cel mai bun blog, popular) si Tolo (cel mai bun blog, jurizat). Restul premiilor, aici.

Eu m-am intalnit cu colegi „de industrie”, ca sa zic asa, mai putin cu cei de breasla. Jurnalistii nu au parut prea interesati de marea blogareala. Publicitari putini, in afara de gasca de la Grafitti BBDO, care au fost parteneri ai evenimentului. Am dansat, am vorbit, am ascultat, am baut votca cu suc de portocale si am fost lovita in fata, la propriu, de un tricou rosu de la Adobe, aruncat de organizatori. E rosu, marimea L si are o inscriptie cu „All work, no play”.  

Pe la miezul noptii, paraseam Fabrica pentru petrecerea altei industrii: cea de publicitate. Friends Advertising au implinit cinci ani si s-au sarbatorit printr-o petrecere in clubul Rooms. Atmosfera, mult mai intima decat dincolo, cu poze ale „prietenilor” ruland pe perete si cu un Prince deghizat si usor scary. Petrecerea avea un iz cald de home made, chiar daca cei de la Friends au avut cateva sute de invitati.

Aici mi-am gasit si colegele de scriitura pe media & advertising, adunate pe cateva canapele din piele. Mi-am reluat votca cu portocale si m-am alaturat lor, pentru a stabili detaliile unui calendar imaginar cu creativi chipesi 🙂  

Martie 10, 2008

Februarie „on the go”

Filed under: personale, travel — animist @ 9:43 pm

Am trecut cu bine (si cu mult somn) peste primul weekend in Bucuresti din ultima luna. Intre timp a venit si primavara, au rasarit martisoarele, s-au rafuit babele. Eu n-am mai scris pe blog de o luna. In schimb, m-am plimbat. Februarie a fost pentru mine o luna la pachet. Cu geamantanul in spinare,

la Chisinau, birjar! Pana sa ajung in capitala Moldovei am pierdut doua autobuze si un tren. I-am uimit pana si pe colegii de la job, care deja stiau de cele trei trenuri de Arad pe care le-am pierdut de Craciun. Prin 15 februarie seara am ajuns in Gara Centrala din Chisinau. Prima senzatie: Frig, frate! Dar a inceput curand sa ninga cu fulgi mari, asa ca am iertat si frigul, si intarzierea cavalerului care trebuia sa ma ia.

Dupa 15 minute de plimbare prin centru, declaram cu patos: „Chisinaul e un oras mult mai european decat Bucurestiul”! Inca mi se pare asa. Orasul nu e fascinant, nu are o arhitectura care sa-ti povesteasca istorie, dar e totusi armonios, curat, relaxat, cu stradute pietruite si oameni zambareti. Fara ambuteiaje, fara injuraturi la intersectie, fara gunoaie. Si, spre deosebire de Bucurestiul nostru care are un centru mai de doamne-ajuta dar veritabile gauri negre in cartiere, Chisinaul se pastreaza civilizat si curat chiar si la marginea orasului.  

p1010023.jpg  p1010019.jpg  p1010020.jpg  p1010021.jpg  p1010024.jpg

Trei zile mi-au fost de ajuns ca sa ma las indopata cu mancare si cu genialul vin de casa moldovenesc – un miros si o savoare unice (efect ametitor, de asemenea). Am degustat votca Perfect, care costa 12 lei/50 ml (mai putin de 3 ron) si am baut multa bere Chisinau – care a fost aleasa drept cea mai buna bere din Europa in 2007.

Am inteles mai mult din frustrarile moldovenilor tineri impotriva comunistilor si mi-am facut o idee despre cum functioneaza sistemul lor… Ceea ce nu inteleg inca e de ce nimeni nu face nimic in continuare. Dar sa lasam politica si sa ne indreptam spre piata de media si publicitate din Moldova, despre care am avut o discutie cu Diana Boico, sefa Indigo Ogilvy Moldova (scopul nobil din spatele dezmatului de trei zile din Chisinau :)).

Dupa ce m-am intors din Moldova am stat cuminte trei zile acasa. Pe 22 februarie ma imbarcam pe un MyAir nervos. Destinatia: Paris. 

Capitolul Franta a insemnat 10 zile de „rupere” – de Bucuresti, de facultate, de job, de oameni, de articolele in standby, de garsomiera nemobilata, de propriile-mi ganduri vitezomane. Au fost zece zile in care am dormit pana la pranz si mi-am petrecut restul timpului cu cativa oameni dragi. Am invatat ce inseamna „happy hours” intr-un bar de shoturi, am fost la petreceri „de apartament” si la petreceri „de camin”, am lenevit pe malul Senei, am zdranganit la ghitara cantece rusesti, am incercat mancarea cu gust de carton de la cantina, am ascultat un acordeonist roman intr-o piata cu catedrala, am baut mojito cu lamaie verde.

Mi-am serbat ziua (24 februarie, pentru necunoscatori) in gasca de internationali si am vazut „Jumper” dublat in franceza. Am petrecut 1 martie pe malul oceanului, departe de martisoare, brose, pietricele si snururi. Am facut cateva poze

p1010028.jpg  p1010030.jpg  p1010035.jpg  p1010043.jpg  p1010055.jpg  p1010056.jpg  p1010058.jpg  p1010059.jpg  p1010069.jpg

si m-am intors.   

Older Posts »

Blog la WordPress.com.