Simina Mistreanu

Iulie 10, 2008

Poveste kosovara

Filed under: international, narative, publicitate, travel, wall-street — animist @ 11:02 pm

 

 

 

 

 

 

Fisnik Ismaili s-a intors din Anglia in Kosovo ca sa-si faca biznis. S-a apucat de publicitate acum cinci ani, a devenit intre timp numarul unu in Albania si Kosovo si anul asta a reusit sa adune doua premii mari la festivalurile de publicitate Clio si Cannes Lions.

Fisnik a facut in zece zile un monstru de monument galben, menit sa  marcheze proclamarea independentei republicii Kosovo. Pentru asta, a girat cu masina la fierarie, a haituit ministri si a dormit doar 5 ore in 10 zile. Dar spune ca s-a meritat. Il cred.

E o poveste frumoasa, pe care mi-a fost drag s-o spun. Mai ales ca aminteste de Romania anilor ’90 (doar ca noi nu luam premii la Cannes pe atunci).

Iunie 1, 2008

Esquire de mai

Filed under: esquire, narative — animist @ 4:29 pm

E 1 iunie. Maine apare pe tarabe un nou numar Esquire. A trecut o luna de cand tot incerc sa scriu pe blog despre un numar al revistei special pentru mine: numarul din mai.

Am mai scris despre revista asta in septembrie si in octombrie. Erau primele mele intalniri cu o colectie de bucati de jurnalism special. Un jurnalism care cauta cu mai multa atentie si care povesteste cu mai multa implicare. Al doilea numar al revistei m-a convins sa ma inscriu la cursul de jurnalism narativ, predat la CJI de Cristi Lupsa, senior editor Esquire.

In cele trei luni de curs am invatat cate ceva despre jurnalismul cu secvente, personaje, dialog, fir narativ. Despre cum sa spui povesti. Am incercat sa spun povestea lui David Neacsu, alpinistul care anul acesta va urca pe cel de-al saptelea varf din Seven Summit (cele mai inalte varfuri de pe cele sapte continente). Neacsu e un om pasionat de munte, obsedat, care va face orice pentru obsesia sa. Isi va pune viata in pericol intr-un trib de salbatici papuasi sau va accepta cu resemnare sa-si piarda sotiile care divorteaza de el din cauza expeditiilor sale interminabile. A fost unul din cele mai frumoase interviuri pe care le-am luat pana acum pentru ca dincolo de informatie, omul mi-a impartasit temerile si dorintele sale, mi-a dat o lectie despre cum sa-ti cresti si sa-ti tii visul in viata.

Povestea lui Neacsu a insemnat inceputul colaborarii mele cu Esquire. Articolul a aparut in numarul din mai, alaturi de povestea unuia din cei mai vechi primari din tara, culeasa tocmai de la Iasi, si de un textulet personal despre femeile-primar. Urmeaza si alte povesti, prin care sper sa vad si sa arat bucati de viata.

Gata, am scris. Cam tarziu, ce-i drept, sper sa fiu mai pe faza data viitoare 🙂 Revin dupa ce apare numarul de iunie, care arata promitator.

P.S.: La multi ani tuturor copiilor! Ganduri bune la patrat pentru cei nascuti azi 😉

Martie 22, 2008

12 ore in Iasi

Filed under: narative, personale, travel — animist @ 5:52 pm

Intr-un mic demers jurnalistico-narativ, mi-am facut joi seara bagajele si am urcat in trenul de Iasi. Am ajuns dimineata la 5:30. La 6:45 coboram dintr-un al doilea tren, la Targu Frumos. Prima revelatie: cafeaua de aparat din gara Targu Frumos e mai buna decat cafeaua de aparat din gara Iasi.

La indrumarile barmanitei din gara, am luat-o la deal, spre spitalul orasului, in fata caruia ar fi trebuit sa gasesc microbuzul care sa ma duca pana la Cucuteni. Dupa nici douazeci de pasi, in fata mea se opreste un taxi. Soferul imi face semn. Ma apropii, cu ochii lipiti de portiera din spate unde se insirau vreo sase tarife diferite. Taximetristul incepe sa rada. „La ce te uiti? Doar nu crezi ca o sa-ti iau bani pana in deal” „Ma scuzati, sunt din Bucuresti”.

Taxiul m-a lasat la o intersectie de unde am luat „rata” – o Dacie break neagra, de miunimum 20 de ani. Zece minute si 2 lei mai tarziu, ma aflam la Cucuteni. Mi-am luat interviul, am vizitat galeria de arta a comunei cu 1200 de locuitori si am asteptat apoi, impreuna cu intervievatul, 35 de minute pana a trecut prima masina prin sat.

Putin dupa miezul zilei ma aflam din nou in Iasi, plina de intentii turistice.

Barbatii din Moldova si-au pastrat frumosul obicei de a pupa mana femeilor. In mai putin de 12 ore, mi-au pupat mana sase barbati. Ultimii trei au fost controlorii care mi-au dat amenda pe tramvai. Urcasem cu nonsalanta, fara sa-mi treaca prin cap ca as putea sa ma obosesc sa-mi cumpar un bilet. Ar fi fost chiar culmea sa prind controlul in Iasi, in doua statii, cat aveam de mers. Am incercat sa le explic oamenilor ca am venit in vizita, ca sunt din Bucuresti, le-am aratat buletinul de Arad, i-am ametit cu multa vorbarie si pana la urma am acceptat sa platesc amenda, de doar 20 de lei. Ei si-au cerut scuze ca trebuie sa ma amendeze, mi-au dat instructiuni de vizitare a orasului, mi-au pupat mana si a au plecat.

Ma asteptam de la zona veche a orasului sa semene putin cu Timisoara sau Brasov. Cautam piata pietruita, porumbeii si catedrala. Am gasit un bulevard largut, cu cladiri gri si impunatoare de o parte si de alta. Curtea Veche a orasului se invecineaza cu Mall of Moldova. Biserica Mitropoliei e frumoasa si era mai populata, cred, decat cea din Bucuresti intr-o zi de duminica. 

Mi-am cumparat o carte si am citit primele pagini in parcul din fata Teatrului National. Pe aleile parcului si pe strazile din centru, oamenii mergeau fara graba, mai zambitori si mai relaxati decat majoritatea bucurestenilor. 

Poze n-am. Mi-am uitat, din nou, aparatul acasa.

Ianuarie 11, 2008

De ce scriem?

Filed under: esquire, jurnalisti, narative, personale — animist @ 12:52 am

Cristi Lupsa, Senior Editor la Esquire, si-a facut blog despre scriitura. Despre a scrie.

Eu m-am indragostit de Esquire de la primul numar si asta parte datorita articolului lui Cristi despre Nemescu. Un articol pe care l-a scris dupa ce a vorbit cu o gramada de oameni care au facut parte din viata regizorului: parintii, iubita, prietenii, profesorii din facultate, colegii. Era ceva… nou. Articolul din al doilea numar, un eseu personal in care isi publica pe hartie lucioasa nedumeririle despre gradul de inchegare pe transversala a familiei sale, m-a convins sa ma inscriu la cursul de jurnalism narativ pe care il preda la CJI.

Nu prea stiam ce-i aia jurnalism narativ. Nici acum, dupa aproape trei luni, nu stiu. Cristi ne-a intrebat din nou miercuri seara, la curs, cum am explica acest concept… nu prea ne-a iesit.

As putea enumera acum o serie de motive pentru care imi place jurnalismul narativ – din cat am reusit sa inteleg pana acum din el – sau o serie de motive pentru care il admir pe Cristi. O sa ma rezum la unul: are curiozitatea, curajul si cunostintele pentru a se apleca asupra actului de a scrie in sine. Are idei multe si bine definite despre cum e sa scrii: scrisul e disciplina, tehnica, se invata, se exerseaza, se slefuieste si, cel mai important, se rescrie.

Un blog in care sa scrii in fiecare zi despre cum e sa scrii, fara sa devii repetitiv sau plictisitor, e o tentativa indrazneata. Pana acum, inceputul e bun. Am regasit in primele postari multe din ideile pe care ni le-a spus la curs. Ce mi-a placut cel mai mult insa a fost reactia in lant pe care a provocat-o pe cateva bloguri: oamenii s-au apucat sa scrie despre motivele care ii determina sa scrie.

„Relatia ta cu scrisul” a fost prima tema pe care am primit-o la cursul de jurnalism narativ. Eu am ametit-o complet. Am scris un textulet fortat si un pic artificial despre cum imi ies mie lucrurile bine atunci cand nu le dau prea multa atentie. E unul din textele alea pe care preferai sa nu le fi scris si pe care ai vrea sa le stergi din memorie… concluzia simpla ar fi ca imi este greu sa descifrez motivele pentru care scriu. Nu am o relatie de cand lumea si pamantul cu scrisul, nu vad actul in sine ca pe un partener fara de care nu mi-as putea imagina viata.

Stiu ca nu as putea scrie un roman despre mine. Nici macar un eseu mai lungut. Dovada e (zambet) ca nici primul task mai mare pe care l-am primit la curs – un eseu personal – nu mi-a iesit prea bine. L-am invartit un pic, m-am chinuit un strop, dupa care am decis sa il schimb cu un text despre garsoniera mea. Si iata cum a aparut referentul. O alta concluzie destul de simpla ar fi ca imi e frica sa intorc camera cu obiectivul spre mine si sa privesc. Atunci cand am la cine sau la ce sa ma uit, un obiect ce se lasa descoperit, lucrurile se simplifica instantaneu. Vorbesti cu un om, incerci sa intelegi un fenomen si atunci a scrie devine usor, natural, cu sens. Scriu pentru ca gasesc in exterior „motive” care sa ma faca curioasa, sa ma determine sa ma apropii de ele, sa le inteleg si sa le explic. Si apoi sa impartasesc si altora concluziile sau procesul… cat mai bine.

Ok, acum ma opresc pentru ca imi dau seama ca ceea ce am scris aici nu prea are sens. Pentru ca, prin acest text, tocmai mi-am explicat motivele pentru care scriu. Dar ma linistesc pentru ca imi dau seama ca probabil nu sunt nici complete, nici valabile, asa ca… sa-i dam publish.   

Nu fara concluzia de maximum 10 cuvinte: Scriu pentru ca vreau sa descopar de ce scriu

Octombrie 24, 2007

Jurnalism de poveste, cu Cristian Lupsa

Filed under: jurnalisti, narative, personale — animist @ 10:25 pm

Am avut azi primul curs de jurnalism narativ, la CJI, cu Cristian Lupsa (senior editor la Esquire Romania). Pe masura ce il ascultam vorbindu-ne despre pasta de pix care se termina cand ti-e lumea mai draga, despre adevarul universal al adolescentilor de 14 ani si despre disciplina, ma gandeam asa: „Omul asta chiar face, zi de zi, jurnalismul despre care noi invatam doar in carti”.

Un jurnalism disciplinat si minutios, care vorbeste „nu numai despre ce e nou, ci despre ce e”. Articole lungi de pana la 5.000 de cuvinte, care au in spate luni de documentare si/sau de alipire la viata subiectului, zeci de foi de notite si un fir narativ simplu: inceput, cuprins si incheiere. Articole publicate dupa a cincea corectura, eliberate de graba neintrerupta a unui cotidian.

A fost un curs interesant, sa vedem ce va urma si ce va iesi 🙂

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.